Publicitate

Nu mi-e rusine sa recunosc ca trec printr-un moment de cumpana din toate punctele de vedere…dar cel mai mult ma afecteaza pe plan profesional. De cel personal nici nu e bine a vorbi :)) ca va deprim pe toti. Eu sunt o luptatoare si am luptat mereu cu toti pentru a ajunge unde sunt. Nu am ajuns departe dar e din lupta mea tot ce am.

Insa ajungi sa obosesti, sa vrei o pauza de la luptat…dar lupta nu se prea termina, din contra se augmenteaza. Si cand zic lupta, ma refer la oameni, oameni care pur si simplu nu te lasa sa-ti vezi de drum.

Azi am vrut sa renunt, capul meu s-a blocat, nu mai vedea solutii, rezolvari, imi spunea doar a renunt si sa ma inchid in casa. Aveam sentimentul ala obscur, ca sunt singura, ca nimeni nu vrea sa ma ajute, ca nu-mi permit singura sa fac anumite lucruri.

Ca si de de alte dati, am zis ok, hai sa pun paturica pe mine si sa ma pregatesc de hibernat in depresie si plans de mila. Aia e! Eu nu mai vreau! Am incercat!

Publicitate

Dar supriza! Mi-a fost invadat creierul de tot felul de ganduri si vorbe pe care le-am citit, povesti pe care le-am auzit, ale altor oameni care au ales sa se lupte si sa nu renunte. Probabil era Sfantul Petru, care-mi transmitea: “Fa proasto! Revino-ti!” :)))..sigur Sf. Petru vorbeste cu fa :)))>

Iar o sa o dau exemplu pe buni…care dupa ce si-a rupt piciorul a devenit atat de negativa si fara speranta. Ea a fost o femeie pentru care munca era sfanta, ea facea tot si acum nu mai poate sa faca tot ce facea inainte, din cauza piciorului.

Nu aveti idee cat a afectat-o. Zilnic, non stop, il intreaba pe Dumnezeu de ce i-a facut asta, de ce i se intampla ei asta…si nu o poti scoate din starea ei. Nu vreau sa ajung sa-mi pierd speranta, nu vreau sa traiesc fara speranta. Nu!

Toata viata buni m-a incurajat, mereu mi-a explicat ca viata e o lupta, mereu imi zicea: “In viata nu poate fi tot rau si nu poate fi tot bine”…asta era vorba ei. Sa o vad asa…e devastator. Cel mai rau e sa vezi un om puternic ca-si pierde speranta…atunci tu, din postura celui care a fost mereu incurajat de el…te pierzi..pur si simplu.

Si am ajuns eu sa fiu cea care o incurajeaza, desi si eu ma simt pierduta la randul meu, dar am inteles ca nu am cum sa-i arat asta. Ea a luptat toata viata pentru noi, ne-a tinut moralul sus, oricat i-a fost de greu, cred ca e randul meu.

Si m-am ridicat de pe canapea. Nu pot sa imi permit sa-mi plang de mila. Trebuie sa lupt. Trebuie sa gasesc solutii, sa caut rezolvari, nu am timp sa fiu depresiva. Refuz sa las niste ganduri sa ma opreasca. Am ajuns pana aici, nu pot sa renunt acum.

Trebuie sa acceptam ca viata o sa ne loveasca mereu, cu de toate. Noi ne putem controla starile, putem sa ne impingem singuri sa mergem inainte. In ziua de azi ze pune foare multa presiune pe noi iar oamenii se folosesc de social media ca sa-ti faca rau, sa-si exprime frustarile pe care tu le absorbi si te incarci cu ele.

Orice greutate are si o solutie sau duce spre ceva mai bun, trebuie sa intelegem asta. In clipele de cumpana, in care nu stiu ce sa fac, pe unde sa o iau, cer un semn lui Dumnezeu…si ghiciti ce? Tot timpul mi-l da..trebuei doar sa fiu atenta.

Nu renuntati! Luptati! Bagati ceva dulce, plangi daca simti nevoia… si: PE CAI, OSTENII MEI! Doamne ajuta! Si cand iesiti pe usa mai ziceti un “Tatal nostru”…asa ca protectie.

Publicitate

1 comment

  1. Si eu am trecut si am momente si acum, nu esti sigura .Nu uita un lucru: esti minunata asa cum esti , inveselesti oameni si ii ajuti prin energia ta.Ai un vibe bun..si ar fi pacat sa renunti acum cand noi toti te iubim. Fi tare asa cum esti tu!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*