Ok…eu nu am vorbit niciodata despre mine, viata mea personala, de unde vin, etc. Mereu mi-am dorit ca lumea sa ma urmareasca strict pentru ceea ce fac, nu sa empatizeze cu mine pentru ce am trait.

Ma tot lovesc de vorbele: “Esti o norocoasa ca esti aici!” Hmmm…nu sunt o norocoasa, sunt un om care si-a asumat riscuri…uneori poate chiar umilinte ca sa-si urmeze visul. Cu totii primim sanse, dar foarte putini aveti curajul sa va asumati riscul. Succesul vine prin sacrificii!

Nimeni nu are o viata fara incercari…si am observat ca pentru oameni este terapie sa auda povestile de viata ale altcuiva. Asa ca…daca incercarile din viata mea ajuta pe cineva, le voi lasa aici…desi mi-e foarte greu sa le astern. Cine stie…poate ma ajuta si pe mine…

Am crescut intr-o familie normala, nu eram nici saracai nici bogati…gen eram trei frati dar nu primeam trei ciocolate, ci una impartita la trei :))))..stiu, groaznic :)).

Eu sunt de loc din Satu-Mare, dar am crescut in alt oras deoarece parintii au fost mutati cu locul de munca si au zis ca vom sta acolo pana cand tatal meu va obtine functia care-i va permite sa se intoarca in Satu-Mare.

Cand aveam 13 ani, tatal meu a murit intr-un accident…ironic…chiar in saptamana in care obtinuse transferul si urma sa ne mutam inapoi in Satu-Mare.

N-am inteles nici eu faza asta…dar, cica totul se intampla cu un motiv…pe care inca nu l-am aflat. Poate nu-l voi afla niciodata…nu cred ca mai conteaza acum.

Maica-mea a ramas singura cu trei copiii si pana mea…drama, astea…panica, nu stia cum ne va intretine la facultate…

Pentru bunici, moartea tatalui meu a fost un mega soc…el fiind singur la parinti. Era oribil sa-i vad asa distrusi…uneori nici nu mai doream sa merg la ei, doar ca sa nu-i vad in starea aia, dar nu aveam cum sa-i parasesc.

La cativa ani dupa accident, bunicul a inceput sa dezvolte semne de Alzheimer…nu stiu daca de la soc sau daca avea sa faca oricum.

De-a lungul anilor boala se tot inrautatea…pe an ce trecea il vedeam tot mai afectat…pana cand a ajuns sa nu mai stie nimic…era leguma umblatoare…E oribil sa vezi un om care nu mai e om si sa nu poti face nimic.

Dupa mult chin si pentru el si pentru noi, in octombrie 2018, bunicul a murit…eu eram la aeroport, ma intorceam din Satu-Mare la Bucuresti, cand m-a sunat buni sa-mi spuna. Trebuia sa plec, aveam spectacol…am ajuns la Bucuresti, mi-am facut treaba si a doua zi dimineata am luat avionul inapoi spre Satu-Mare.

Cu o saptamana inainte, singurul meu unchi, fratele mamei mele, murise de pe-o zi pe alta…un om perfect sanatos…sa aflam cel mai absurd motiv…un stafilococ ii infectase toate organele si l-a omorat pe loc…fara vreun simptom. Nu am inteles nimic…erau prea multe.

Aaaa…in tot timpul asta treceam si prin gunoiul creat pe internet legat de despartire…si era ura aia macabra trimisa catre mine…dar nu conteaza, de asta se va ocupa karma. Cand trimiti ura catre un om…sa te ajute Dumnezeu de ce vei primi inapoi. Eu imi stiam drumul si nu aveam de gand s-o las sa ma afecteze. Oricum…era cea mai mica problema.

La o luna dupa ce a murit bunicul, primesc un telefon ca buni a cazut si si-a rupt piciorul. Si pur si simplu atunci am zis ca nu mai pot. La inceput eram nervoasa pe ea, ca a refuzat sa vina sa stea cu noi. Daca era cu noi nu cadea…da cica ea nu-si lasa casa…batranii…ma rog.

Si zilnic ma trezesc si ma intreb ce poate sa mai vina…aia e…sa vina ca le duc…desi mi-ar placea sa nu mai vina :))). Oricat ai fi de puternic, vrei o perioada de bucurie, in care sa zambesti…

Ce vreau sa zic…nu doar anumiti oameni sunt norocosi, cu totii suntem, atata timp cat ne asumam riscuri si nu fugim de sansele care ni se ofera. Frica ne tine “nenorocosi”.

Cu totii avem incercari si greutati, ideea e sa nu le lasam sa ne opreasca din drum si mai ales sa nu ne faca rai.

Total
1K
Shares

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*